A fost redescoperit în urmă cu două decenii, odată cu apariţia
extraordinarei cărţi „Sănătate din farmacia Domnului” a fitoterapeutei
de origine austriacă Maria Treben. Un remediu despre care
experimentata cunoscătoare a plantelor spunea că vindecă aproape orice
boală. Nu era departe de adevăr. Prin timp, miraculoasa tinctură - o
veritabilă „antologie” de ierburi tămăduitoare - a dovedit ca are efecte
benefice asupra sănătăţii, dobândindu-şi rapid o celebritate meritată.
Milioane de flacoane cu preţiosul elixir, în tot felul de formule şi diluţii,
au fost vândute anual pe tot mapamondul, bitterul suedez devenind între
altele şi un simbol al reînvierii tradiţiei de vindecare cu plante. Dar care
este, de fapt, originea acestui remediu? Care dintre zecile de formule
care se găsesc acum pe piaţă este cea bună? Îşi merită, oare, bitterul
celebritatea?
Originea bitterului suedez
Se pare ca această tinctură a fost descoperită în Evul Mediu de către
legendarul savant şi alchimist Theophrastus Bombastus Von
Hohenheim, zis Paracelsus, care a vrut să creeze un elixir din plante
care să prelungească tinereţea. După un succes fulminant, elixirul-
minune a căzut în uitare, fiind păstrat şi transmis din tată în fiu doar
într-o familie de medici suedezi, pe nume Samst. Se pare că elixirul de
viaţă lungă al lui Paracelsus era cu adevărat eficient, pentru că toţi
membrii respectivei familii au ajuns la vârste impresionante. Klaus
Samst, rectorul facultăţii de medicină din Uppsala, căruia i se datorează
repunerea în circulaţie a tincturii, a ajuns, de pildă, la venerabila vârstă
de 104 ani, când a murit subit, din cauza... unei căzături de pe cal.
Repopularizat prin cartea Mariei Treben, bitterul suedez şi-a dovedit din
nou eficienţa într-o serie impresionantă de boli, de la indigestii şi
migrene la boala canceroasă şi maladiile de piele greu vindecabile. Au
apărut tot felul de versiuni ale bitterului suedez, în afara celei cu 32 de
plante: cu 16 plante, cu 12 plante, cu 8 plante
Ce este de fapt bitterul suedez?Este un extract hidroalcoolic sau, altfel spus, o tinctură din plante
medicinale amare. De altfel, este uneori numit şi „aperitiv amar
suedez”. De ce amar? Pentru că plantele şi gustul amar au o importanţă
deosebită în terapia naturistă. Remediile naturale amare sunt un drenor
puternic pentru ficat şi vezica biliară, stimulează procesele de eliminare
prin amplificarea peristaltismului digestiv, activează digestia prin
sporirea secreţiei de sucuri gastrice. Din punct de vedere psiho-mental,
gustul amar este asociat dezamăgirii - o sintagmă care, analizată din
punct de vedere etimologic, înseamnă descoperirea, eliberarea de
amăgire. De aceea, în medicina holistică, remediile amare au în plan
psihologic rolul foarte interesant de a ajuta la eliminarea convingerilor
şi ideilor false, cu alte cuvinte, a amăgirilor, care conduc la boală.
Practic, nu se poate vorbi în medicina naturistă de un proces de
dezintoxicare eficient şi complet în care să nu fie folosit gustul amar. Ei
bine, diferitele variante de bitter suedez sunt o colecţie fără egal de
plante amare, cu diferite nuanţe. Astfel, acest bitter conţine plante amare
pure (genţiana, ţintaura, anghinare), amare aromatice (pelin, coada-
şoricelului, coaja de portocal amar), amare saline (cicoare, păpădie),
amare mucilaginoase (lichen de Islanda) etc. Din acest motiv, acest
elixir amar este un drenor şi detoxifiant extraordinar, ceea ce şi explică
efectele sale vindecătoare într-o gamă extrem de mare de boli.
Formula cea mai bună de bitter suedez
În ciuda popularităţii sale ca leac, nici până în prezent nu se ştie cu
precizie care este reţeta originală de bitter suedez. De fapt, anumite
componente ale sale, cum ar fi theriacul veneţian, sunt chiar formule
obţinute prin procedee alchimice, procedee care nu mai sunt cunoscute
în prezent. Există, astfel, mari probabilităţi ca astăzi să nu mai poată fi
preparat bitterul original pe care l-a creat Paracelsus în Evul Mediu. Dar
asta nu exclude eficienţa lui. Revenind la una dintre întrebările puse la
începutul acestui articol: „Care este cea mai bună formulă de bitter
suedez?”, trebuie să recunoaştem că răspunsul este foarte dificil de dat.
Versiunile obţinute din plante româneşti sunt net mai puternice şi mai
nuanţate ca acţiune faţă de majoritatea importurilor. Cum este posibil
acest lucru? În primul rând, prin calitatea plantelor - mai ales flora
medicinală spontană a României este extrem de bogată în plante
medicinale amare şi aromatice, cu efecte foarte puternice, care, incluse
în reţeta acestui remediu, fac adevărate minuni. Apoi, concentraţiile de
principii active de la bitterurile româneşti sunt mult mai mari decât la
cele aduse din străinătate, unde, în mod curios, se pune mai mult accent
pe gustul plăcut al remediului decât pe acţiunea să terapeutică. În fine,
se pare că în domeniul terapiei cu plante, creativitatea autohtonă a găsit
un teren foarte bun de exprimare, aşa încât au fost găsite nişte reţete de
bitter care pun foarte bine în valoare principiile care stau la baza
alcătuirii acestui remediu.
Prepararea casnică a bitterului suedez
Iata o reţeta ceva mai simpla, compusa din doar douăsprezece
plante, dar care pune foarte bine în valoare principiile care stau la baza
alcătuirii bitterului suedez:
-într-un borcan cu filet, cu o capacitate de 2 l, se pun câte 2
linguriţe din următoarele plante sub formă de pulbere (obţinută prin
măcinare cu râşniţa electrică de cafea):
-se adaugă apoi câte 1 linguriţă de
-şi o jumătate de linguriţă de pulbere de şofran (Curcuma longa).
-după ce am pus toate plantele, adaugăm un litru şi jumătate de
alcool alimentar de 50-60 de grade şi lăsăm totul să macereze vreme de
minimum două săptămâni.
-la sfârşitul timpului de macerare, se filtrează preparatul prin tifon
şi se pune la păstrare într-o sticlă închisă la culoare, într-un loc
întunecos şi rece.
Se administrează de regulă 1-2 linguriţe din acest preparat, înainte
de mesele principale, diluate în apă plată sau ceai. În ce boli? Lista este
atât de amplă, încât ar ocupa probabil zeci de pagini. Vom urmări în articolul viitor cât mai bine acţiunile acestui remediu.
Crema antireumatica "Puterea Calului"
Bitterul Suedez
OVAZUL
Într-o scriere antică se arată că dacii şi germanii erau 
singurele popoare care foloseau această cereală ca aliment de bază. Mai
târziu, în Evul Mediu, populaţiile nordice din Europa au adoptat şi ele
ovăzul, care este un excelent energizant în perioadele cu vreme rece şi
umedă. În prezent, el este larg folosit sub forma de fulgi, care sunt mai
digerabili şi mai gustoşi decât cei de orz, fiind recomandaţi cu precădere
pentru:
Hipotiroidie - ovăzul este un excelent stimulent al funcţiei
tiroidiene. Fulgii de ovăz vor fi introduşi pe termen lung în dieta
persoanelor suferinde de această afecţiune. Suplimentar, se bea pe
parcursul unei zile un „ceai” obţinut din 7 linguri de boabe fierte vreme
de jumătate de oră într-un litru de apă. Acest preparat are efecte
stimulente foarte puternice, fiind recomandat şi în stările de astenie,
surmenaj şi somnolenţă, pentru tratarea pietrelor la rinichi, a gripei şi a
unor disfuncţii sexuale la bărbaţi.
Adjuvant în sterilitate şi impotenţă - studii recente arată că la
popoarele care consumă cantităţi mari din această cereală, vârsta medie
la bărbaţii care ajung la andropauză este mult mai ridicată, iar fertilitatea
se menţine până la vârste impresionante.
Sensibilitate la răceli la persoanele meteosensibile - consumul
regulat de fulgi de ovăz măreşte rezistenţa la variaţiile bruşte de climă,
mai ales la răcire, întărind sistemul imunitar şi conferind un tonus psihic
foarte bun.
Nisip (microlitiaza) la vezica biliară şi rinichi - 4 linguri rase de
fulgi de ovăz se fierb la foc mic într-un litru de apă vreme de 20 de
minute, după care se filtrează. Se consumă acest decoct pe parcursul
unei zile, o cură durând 14 zile. Acest tratament este util şi în diabet,
gută şi hepatită, ca adjuvant.
ORZUL
Puţini ştiu că această cereală cu boabele tari şi cu gustul destul de
aspru este printre primele plante cultivate pe Terra, cu 4000 de ani în
urmă ea fiind întâlnită pe mari suprafeţe, din Egipt şi până în India. În
China, este considerată una dintre cele cinci plante sfinte, fiind folosită
atât ca aliment, cât şi ca bază pentru o gamă impresionantă de
medicamente naturiste. În Europa, orzul e consumat în cantităţi tot mai
mari în ultimii ani ca suc, obţinut prin centrifugarea plantelor tinere, şi
sub formă de fulgi, obţinuti prin presare la rece. Aceşti fulgi sunt foarte
digerabili şi pastrează practic nealterate proprietăţile terapeutice ale
boabelor de orz, proprietăţi care vom vedea ca nu sunt deloc de neglijat:
Hepatita de toate tipurile, sechelele posthepatice şi hepatita cronică evolutivă - fulgii de orz au efect drenor hepatic şi ajută la
regenerarea celulelor din ficat. Au un efect foarte bun mai ales preparaţi
cu miere de albine şi fructe, cum ar fi afinele, cătina, merele, gutuile.
Hipotensiunea - consumul regulat de fulgi de orz măreşte pe cale
naturală tensiunea arterială, fără a apărea riscul hipertensiunii, tensiunii
arteriale oscilante sau al palpitaţiilor. De asemenea, orzul este cunoscut
pentru efectele sale de prevenire a ischemiei cardiace.
Diaree, dizenterie şi febra tifoidă (adjuvant) - se consumă fulgi
de orz în amestec cu infuzii îndulcite din plante, cum ar fi menta,
busuiocul, ceaiul negru.
Atonia gastrică şi intestinală, probleme de digestie şi apetit la persoanele sedentare - se consumă dimineaţa şi seara câte o farfurie de
fulgi de orz combinaţi cu fructe acrişoare, tăiate mărunt (mere,
grapefruit, afine, cătină, coacăze) şi miere.
Tuberculoză, bronşita cronică - fulgii de orz sunt amestecaţi cu
lapte fierbinte, miere şi un vârf de cuţit de pudră de ghimbir. Se consumă această combinaţie uşoară, foarte hrănitoare şi cu efecte de
stimulare a imunităţii, la micul dejun şi cină.
Porumbul
Planta adusă în urmă cu mai bine de jumătate de mileniu din
America de către primii exploratori spanioli a fost aclimatizată în
România abia în jurul anului 1700. Dar, deşi a fost cultivată târziu, s-a
răspândit extrem de rapid, devenind un aliment de bază mai ales în
lumea satelor, unde mămăliga a înlocuit pâinea. Este inutil să mai
spun cum se prepară mămăliga, ea fiind azi o specialitate a bucătăriei
româneşti. Ar mai trebui doar adăugate câteva dintre calităţile
terapeutice ale acestei mămăligi, calităţi care nu sunt deloc de neglijat,
ea putând fi un ajutor preţios în tratarea unor afecţiuni.
Obezitate - mai mult ca orice aliment, mămăliga conferă o senzaţie
de saţietate extrem de rapidă, datorită fibrelor alimentare din compoziţia
sa.
Hipotiroidie - studiile de specialitate au arătat că la cei care
consumă regulat porumb, anumite probleme generate de hipotiroidie,
cum ar fi îngrăşarea, somnolenţa, lipsa de tonus fizic şi mental, sunt
reduse considerabil.
Dischinezie biliară, dispepsie, colecistită - porumbul măreşte
secreţia de bilă şi facilitează evacuarea sa, având şi efecte
antiinflamatoare biliare. Consumul mămăligii în loc de pâine, asezonată
cu multe salate de crudităţi, duce la reducerea şi eliminarea în timp a
acestor probleme.
Gastrita hiperacidă şi ulcerul - sunt ameliorate de consumul de
mămăligă caldă în loc de pâine, mălaiul având, pe lângă efectul de
reducere a acidităţii, şi o acţiune uşor calmantă, sedativă. Studiile de
nutriţie şi biochimie alimentară au arătat ca mămăliga consumată
frecvent ameliorează şi afecţiuni cum ar fi reumatismul, diabetul,
menstruaţiile dificile cu sângerări abundente, anexita şi metroanexita,
litiaza renală, hepatita.
Cataplasmă cu mămăligă: în medicina populară românească se
ştie ca răcelile care nu cedează la nici un tratament se vindecă prin
aplicarea unei cataplasme cu mămăligă caldă. Pe pieptul bolnavului
se pune un ştergar subţire sau un tifon, iar pe acesta se întinde un
strat gros de mămăligă, atât de fierbinte cât se poate suporta
(atenţie, să nu apară opăriri!), după care se pune un material
impermeabil deasupra şi o pătură ca să păstreze căldura. Pacientul
se ţine astfel jumătate de oră, după care cataplasma se îndepărtează.
Acest tratament se aplică în bronşita acută şi gripă, pneumonie, tuse cronicizată. Aceeaşi aplicaţie se face în zona rinichilor pentru
tratarea colicilor renale şi a nefritelor, pe zona inferioară a
abdomenului, ca remediu rapid pentru anexite şi cistite.
CEREALELE ŞI SĂNĂTATEA
Curate şi „adevărate”, aşa cum ni le-a dăruit Dumnezeu,
netratate chimic şi nefalsificate cu adaosuri otrăvitoare, cerealele
sunt cele mai complexe alimente-medicament pe care vara ni le
aşează în farfurii. Energia ascunsă în bobul care se pierde în palmă
e unul din marile miracole ale universului vegetal
TARATELE DE GRAU
Expresia „scump la tărâţe şi ieftin la făină” este pe cale să capete în
ultimele decenii cu totul alte conotaţii decât cele iniţiale şi aceasta din
cauza rezultatelor extraordinare obţinute prin tratarea cu tărâţe de grâu a
unor afecţiuni din cele mai variate şi grave, de la obezitate şi tulburări
digestive până la cancer şi alte boli incurabile. De „vină” sunt
vitaminele din complexul B, magneziul, fibrele alimentare şi enzimele
prezente într-o concentraţie atât de puternică, încât un kilogram de tărâţe
valorează mai mult decât un pumn de medicamente supersofisticate şi
scumpe. Dar să vedem câteva dintre întrebuinţările ei.
Maceratul la rece (apă de tărâţe)
2-3 linguri de tărâţe se pun într-un pahar cu apă şi se lasă la
temperatura camerei vreme de 8-10 ore, de seara până dimineaţa. După
trecerea intervalului de timp necesar macerării, preparatul nu se
filtrează, ci se consumă direct, atât partea lichidă (care este foarte
bogată în vitamine şi enzime), cât şi pasta de pe fundul paharului (care
este foarte bogată în minerale şi fibre alimentare). De regulă, se
consumă un pahar de macerat dimineaţa pe stomacul gol, doar în
anumite cazuri excepţionale doza ajunge la 2-3 pahare pe zi, luate
înainte de fiecare masă. O cură cu macerat cu tărâţe durează minimum
două săptămâni, putând fi prelungită până la două-trei luni, fără efecte
adverse.
Pulberea fină de tărâţe
Se obţine prin măcinarea cu râşniţa electrică de cafea a tărâţelor,
vreme de jumătate de minut, obţinându-se un praf care poate fi
administrat ca atare, cu apă - câte o linguriţă înainte şi după masă - sau
adaugat în mâncăruri (supe, ciorbe, salate de crudităţi etc.). De regulă se
iau câte două linguriţe din această pulbere de tărâţe la o masă, fiind
extrem de utilă pentru activarea şi uşurarea digestiei, dar şi în curele de
slăbire. Tratamentul poate fi de lungă durată (6-12 luni), fără a apărea
efecte adverse.
Indicaţii ale curei cu tărâţe
Îngrăşarea şi obezitatea - se ia înainte de fiecare masă pulbere fină
de tărâţe, câte o lingură minimum. În stomac, fibrele conţinute de coaja
bobului de grâu îşi vor mări foarte mult volumul, „tăind” pur şi simplu
foamea şi dând senzaţia de saţietate. În plus, ele ajută procesele de
eliminare, importante în tratamentul obezităţii.
Digestia dificilă, indigestia - enzimele conţinute de tărâţele de grâu
sunt un neîntrecut activator al digestiei, ajutând la mistuirea alimentelor.
Câte o jumătate de linguriţă de pulbere de tărâţe luată înainte şi după
masă „atacă” alimentele care cad greu şi elimină indigestiile, balonarea
şi anumite forme de colită.
Litiaza biliară (prevenire, adjuvant în tratament) - se
administrează pulbere de tărâţe, câte jumătate de linguriţă înainte şi
după masă.
Constipaţia şi colita de putrefacţie - în fiecare dimineaţă se
consumă câte un pahar cu macerat de tărâţe, care are un efect laxativ şi
de curăţire a intestinului. În cazurile cronicizate, refractare la tratament,
se consumă încă un pahar de macerat seara, înainte de ultima masă.
Acneea, pielea cu sensibilitate alergică mărită - se face cura cu
macerat la rece de tărâţe, câte un pahar pe zi, vreme de minimum 30 de
zile.
Prevenirea cancerului - o dată pe luna se face o cură de 10 zile cu
macerat la rece de tărâţe, vreme în care se consumă un pahar de preparat
pe zi. Fibrele alimentare, vitaminele şi mineralele din compoziţia sa sunt
un preventiv excelent pentru cancerul la stomac, ficat, intestin şi rect,
putând fi un adjuvant valoros şi în tratarea acestor forme de cancer.
Aplicaţii externe cu tărâţe
Pielea uşor iritabilă - se pun comprese cu apă de tărâţe (obţinută
prin filtrarea maceratului descris mai sus) de două ori pe zi, dimineaţa şi
seara, vreme de 10 minute minimum.
Psoriazisul - pasta rezultată în urma macerării tărâţelor se înveleşte
în tifon şi se aplică sub formă de cataplasmă pe plăgile psoriazice. Se
face o aplicaţie pe zi şi îşi sporeşte eficienţa dacă e corelată cu
tratamentul intern pe baza de crudităţi şi plante depurative.
Tumorile benigne (chisturi, fibroame, adenofibroame) - tărâţele
amestecate cu apă se lasă 4 ore să macereze la temperatura camerei,
după care se învelesc într-un strat de tifon şi se aplică pe piele în zona
afectată, unde se lasă minimum trei ore. După îndepărtarea cataplasmei,
pielea se lasă să se usuce, după care se aplică un unguent de tătăneasă.
Boli în care se folosesc seminţele de armurariu
Hepatita virală A, B şi C - numeroase studii efectuate în Statele
Unite au arătat ca flavonoidele din compoziţia seminţelor de armurariu
favorizează regenerarea celulelor hepatice, măresc capacitatea
organismului şi în special a ficatului de a se apăra de infecţii. Într-o
prima fază, armurariul se ia sub forma de infuzie combinată (întrucât se
recomandă un aport consistent de lichide): 1 litru şi jumătate pe zi,
vreme de 3 săptămâni. Apoi se face o pauză de 15 zile, după care
armurariul se administrează sub forma de pulbere, din care se ia o
linguriţă de 4 ori pe zi.
Icter, insuficienţă hepatică - silibinina conţinută de armurariu
împiedică procesul de acumulare a toxinelor în ficat, favorizează
activitatea celulelor hepatice, stimulează eliminarea compuşilor toxici
din celulele hepatice. Se administrează zilnic jumătate de litru de infuzie
combinată de armurariu, în cure de două săptămâni, cu o săptămână de
pauză.
Ciroza hepatică - o comisie medicală oficială din Germania a
dat în urma cu doi ani avizul favorabil pentru folosirea armurariului în
tratamentul bolnavilor de ciroză. Această plantă, se spune în raportul
comisiei, este un foarte bun stimulent al activitatii ficatului, împiedică
fibrozarea acestuia şi ajută la regenerarea sa. Se ia sub forma de pulbere
câte o linguriţă rasă de patru ori pe zi, în cure de 21 de zile, cu 15 zile de
pauză.
Diskinezie biliară, litiază biliară - se face un amestec de tinctură
de armurariu şi tinctură de anghinare, în proporţii egale. Se ia din
această combinaţie o linguriţă de patru ori pe zi, de preferinţă înainte de
mesele principale. Are un puternic efect de stimulare a producţiei de
bilă, favorizează eliberarea acesteia, împiedică acumularea calculilor la
nivelul vezicii biliare şi diminuează stările inflamatorii. Tratamentul se
recomandă şi în cazul dispepsiei sau al digestiei dificile.
Otrăvire cu ciuperci toxice - se consumă vreme de 10 zile din
abundenţă infuzie combinată de armurariu (minimum un litru pe zi),
care susţine activitatea hepatică şi neutralizează direct acţiunea unor
substanţe toxice din ciuperci (în special amanitina şi faloidina).
Intoxicaţie cu metanol, cu tetraclorura de carbon, cu metale grele (plumb, mercur), cu medicamente care atacă ficatul - se administrează vreme de o săptămână un litru şi jumătate de infuzie
combinată de armurariu pe zi. Este un tratament adjuvant foarte util
pentru protejarea organelor interne şi a sistemului nervos.
Alcoolism - se fac cure de trei săptămâni, cu două săptămâni de
pauză, cu infuzie combinată de armurariu, din care se bea un litru pe zi.
Armurariul nu diminuează depedenţa de alcool, însă ajută la refacerea
ficatului (greu încercat de consumul sistematic al acestei substanţe) şi,
foarte important, susţine activitatea nervoasă, ajutând chiar la
recăpătarea reflexelor şi a coordonării normale, reducând tremurul
membrelor şi alte simptome de acest gen.
Două aplicaţii externe
Psoriazis - se aplică o dată pe zi o cataplasmă cu pulbere de
seminţe de armurariu, pe locurile afectate. Suplimentar se face o cură
internă cu seminţe de armurariu, sub forma de tinctură, 4 linguriţe pe zi,
pentru dezintoxicare.
Adjuvant în cancerul de piele - o dată la două zile, se pun
cataplasme cu pulbere pe zona bolnavă. Suplimentar, se face un
tratament intern, aşa cum vom vedea în capitolul special dedicat bolii
canceroase.
Precauţii la tratamentul intern cu armurariu
Studiile efectuate până în prezent nu au pus deocamdată în evidenţă
efecte secundare nocive la administrarea armurariului pe cale internă
sau externă. Singura observaţie în aceste sens este că dozele mari pot
provoca (rareori) scaune diareice, caz în care se vor diminua sau, în
cazurile grave, se va întrerupe administrarea.
Armurariul şi cancerul
Seminţele de armurariu sunt „găselniţa” de ultima oră a
cercetătorilor care caută noi mijloace pentru prevenirea şi combaterea
bolii canceroase. Zeci de studii, unele dintre ele finalizate, altele în curs
de derulare, arată că seminţele acestei plante sunt un inamic redutabil al
cancerului. Ele sunt recomandate atât persoanelor sănătoase, pentru a
preveni această maladie, cât şi celor deja bolnave, pentru a o putea
combate şi pentru a-i diminua efectele nefaste asupra organismului.
Iată câteva elemente practice în acest sens:
Pentru a preveni cancerul: faceţi la fiecare schimbare de
anotimp o cură cu seminţe de armurariu, consumând 4 linguriţe de
tinctură pe zi, vreme de trei săptămâni. Această plantă activează
sistemul imunitar (favorizând fagocitarea celulelor maligne),
neutralizează radicalii liberi, reîntinereşte organismul. Studii făcute în
rândul populaţiilor mediteraneene şi din Asia Centrală, unde această
plantă este consumată în mod tradiţional, arată că incidenţa cancerului
este de până la trei ori mai mică la cei care consumă frecvent această
plantă.
Combaterea efectelor adverse ale chimioterapiei - este un
domeniu de maximă importanţă pentru cei care recurg sau au recurs la
medicaţia de sinteză, pentru combaterea bolii canceroase. Seminţele de
armurariu (arată studiile făcute în câteva spitale americane) sunt printre
puţinele remedii cunoscute care au eficienţă dovedită în combaterea
teribilelor efecte adverse ale citostaticelor. Un litru de infuzie combinată
de armurariu, consumată zilnic vreme de 20 de zile, susţine activitatea
hepatică, menţine capacitatea de luptă a sistemul imunitar şi împiedică
apariţia simptomelor neurologice, provocate de administrarea acestui tip
de medicaţie.
Cancerul de prostată şi hepatic - sunt cele două localizări ale
bolii canceroase, în care a fost verificată clinic acţiunea favorabilă a
seminţelor de armurariu sau a silimarinei (un complex de principii
active secretate de această plantă). Se ia câte o linguriţă de pulbere de
seminţe de 4 ori pe zi, în cure de 15 zile, cu 10 zile de pauză.
Alte forme de cancer, în care studiile de laborator au pus în evidenţă
acţiunea curativă a armurariului, sunt cancerul pulmonar, cancerul la sân, cancerul ovarian, cancerul la intestinul gros şi cancerul de piele. În prezent sunt în derulare studii care - se speră - vor confirma
eficienţa acestei plante lipsite de toxicitate în toate aceste forme de
cancer.
ARMURARIUL (Silybum marianum)
Este o plantă ţepoasă, de vreun metru înălţime, cu tulpini şi frunze
de un verde şters, cu flori roşietice, care fac niste seminţe cu gust
ămarui. Acest scaiete este printre cele mai utilizate plante medicinale
din lume. De ce? Pentru că în seminţele sale se ascund substanţe cu o
extraordinară acţiune benefică asupra ficatului. Studii facute în
Germania, Statele Unite, Italia, Austria au arătat că armurariul este în
prezent unul dintre cele mai puternice remedii naturale contra
afecţiunilor hepatice, aflate în explozie în ultimul deceniu. Mai mult,
armurariul este un anti-toxic redutabil, ajutând organismul să reziste
celor mai puternice otrăvuri, de la ciupercile toxice, până la gazele
industriale sau metalele grele. Să cunoaştem în continuare mai bine acest remediu, cu adevărat miraculos.
Unde găsim armurariul
Armurariul (Silybum marianum) este la noi în ţară o plantă exclusiv
de cultură, care creşte în zone mai calde, cum ar fi Dobrogea, Oltenia,
sudul Moldovei, Subcarpaţii Sudici. Cândva se cultiva în aceste zone pe
suprafeţe intinse, fiind obţinut chiar un soi românesc original, numit „de
Prahova”, bogat în silimarină, principala substanţă activă a acestei
plante. În zilele noastre, planta este cultivată doar pe suprafete reduse,
de către producătorii particulari. Găsim în prezent seminţele de
armurariu în Plafar, sub forma de ceai sau preparate sub formă de
tinctură. Înainte de a cumpăra ceaiul de armurariu, uitaţi-vă cu atenţie la
termenul său de valabilitate, întrucât este o plantă cu principii active
foarte sensibile şi care se degradează puternic în timp. Din acest motiv
şi prepararea sa este foarte delicată.
Ceaiul de armurariu
Este, conform părerii cercetătorilor americani, varianta cea mai
puţin inspirată de a folosi armurariul, întrucât flavonoidele din
compoziţia sa se degradează puternic în contact cu apa clocotită. Din
acest motiv, formele de administrare preferabile sunt cele pe care le voi
prezenta în continuare:
Pulberea
Se obţine prin măcinarea cu râşniţa electrică de cafea după care se
face o cernere prin sita pentru făină albă. Ideal ar fi, spun biochimiştii,
să se macine pulberea cu 5-10 minute înainte de administrare, aşa încât
oxidarea principiilor active să fie cât mai redusă. Dacă procedeul vi se
pare dificil atunci păstraţi pulberea de armurariu într-un borcan ermetic
închis, la rece şi la întuneric, nu mai mult de 4-5 zile. Se ia 1 linguriţă
rasă de pulbere de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub
limbă vreme de 10-15 minute, după care se înghite cu apă.
Extractul hidroalcoolic (tinctură)
Este, probabil, forma de administrare ideală, pentru că acest
preparat se poate păstra mult timp (2 ani), fără a-şi pierde calităţile
terapeutice. Iată cum se prepară tinctura: se pun într-un borcan douăzeci
de linguri de pulbere de seminţe de armurariu, care se acoperă cu alcool
alimentar de 50 de grade, amestecând încontinuu. Când întreaga masă
de pulbere a fost acoperită, rămânând deasupra un strat de alcool de
două degete, se închide borcanul ermetic şi se lasă conţinutul la macerat
vreme de 14 zile, după care se strecoară. Extractul obţinut se pune în
sticluţe mici, închise la culoare, şi se păstrează vreme de maximum 2
ani. Se administrează de regulă o linguriţă, de 4 ori pe zi.
Infuzia combinată
Cum arată şi numele, combină extracţia la rece cu cea la cald,
ajutând astfel la conservarea principiilor active. Se prepară astfel: 1-2
linguriţe de pulbere de seminţe de armurariu se lasa la înmuiat într-o
jumătate de cană de apă de seara până dimineaţa, când se filtrează;
maceratul se pune deoparte, iar pulberea ramasă se opăreşte cu o
jumătate de cană de apă fierbinte 20 minute, după care se lasă la răcit;
se combină cele două extracte; se bea acest preparat cu un sfert de oră
înainte de masă. Doza: 3 căni pe zi.
Cataplasma
2-3 linguri de pulbere fin macinată din seminţe de armurariu se
amestecă cu apă călduţă pentru a forma o pastă ce va fi aplicată extern
pe locurile afectate. Se leagă deasupra un tifon curat, cataplasma fiind
menţinută astfel timp de minimum 2-3 ore.
Afectiuni tratate cu propolis
7 afecţiuni specifice primăverii care se previn şi se tratează cu
propolis
Gripa, guturaiul - un studiu realizat de către un cercetător
german, A. Scheller, a arătat că la pacienţii care iau 50 de picături de
tinctură de propolis de patru ori pe zi, probabilitatea de a face o infecţie
cu virusul gripal scade cu până la 40%. De asemenea, la majoritatea
pacienţilor trataţi astfel cu propolis, timpul de vindecare se reduce la 3-4
zile, faţă de 6-7 zile la lotul martor.
Bronşita, bolile respiratorii cu secreţii abundente - se ia de
patru ori pe zi câte o lingură de miere propolizată, în cure de 3
săptămâni. Propolisul este un excelent antibiotic, care acţionează
progresiv inhibând dezvoltarea bacteriilor, refacând ţesuturile lezate de
către acestea, favorizând eliminarea secreţiilor în exces de pe căile
respiratorii.
Gastrita, ulcerul - se pun 30 de picâturi de tinctură de propolis
pe o felie de pâine albă uscată se amestecă bine şi se înghite pe stomacul
gol. Se iau 4-6 asemenea doze pe zi, care au efect cicatrizant asupra
peretilor gastrici, reglează cantitatea de sucuri acide secretate. Reţineţi,
însă, că dacă nu se administrează pe o cantitate suficient de mare de pâine uscată, tinctura poate agrava, din cauza alcoolului pe care îl
conţine, gastrita.
Colita de fermentaţie şi de putrefacţie - se pun 50 de picături
de tinctură de propolis într-o lingură de miere şi se inghit pe stomacul
gol. Se iau 3 asemenea doze pe zi, înainte de masă. Vindecarea apare în
maximum 5 săptămâni. La persoanele cu colită de fermentaţie pe care
mierea de albine o agravează, se va lua aceeaşi cantitate de tinctură de
propolis pe pâine uscată. Medicul bulgar S. Nikolov a facut un studiu cu
acest tratament pe 45 de pacienţi suferind de colită, observând după o
lună la 43 dintre ei reacţii pozitive. În general, după maximum 20 de
zile, durerea şi celelalte simptome deranjante au dispărut, tratamentul
fiind continuat doar pentru consolidarea efectului.
Astenia - anumite substanţe numite flavonoide din compoziţia
propolisului au efecte excepţionale în tratarea asteniei de primăvară. Ele
au efecte tonice nervoase, împiedică degradarea unor vitamine esenţiale
pentru organism (cum ar fi vitamina C), relansează activitatea
hormonală. Contra asteniei de primăvară se face o cură de trei
săptămâni cu miere propolizată, timp în care se iau 6 linguriţe din acest
preparat pe zi.
Căderile imunitare - studii facute în paralel în Japonia, Statele
Unite, Rusia au pus în evidenţă faptul ca propolisul activează foarte
puternic sistemul imunitar. Extractul alcoolic de propolis (adică
tinctura) administrat sistematic măreşte producţia de celule specializate
ale sistemului imunitar, le face mai „agresive”, ceea ce determină o mult
mai mare rezistenţă la infecţiile cu orice tip de germen. Pentru creşterea
imunităţii se face o cură de 3 săptămâni, timp în care se iau câte 30-40
de picături de tinctură de propolis, de 4 ori pe zi.
Hipertensiunea şi tulburările de ritm cardiac - cercetările
făcute în spitalul de cardiologie din Jiangsu, China, au pus în evidenţă
că administrarea a 300 mg de propolis (aproximativ 150 de picături de
tinctură) zilnic conduce la scăderea presiunii arteriale, la normalizarea
ritmului cardiac, la scăderea cantităţii de colesterol din sânge. De
asemenea, s-au constatat efecte de refacere a elasticităţii vaselor de
sânge.
Alte boli care se tratează cu propolis
Boala canceroasă - peste 30 de studii, cu efecte mai mult decât
promiţătoare, cu extracte de propolis, folosite atât intern cât şi extern,
s-au făcut în diverse laboratoare de medicină experimentală şi spitale
din întreaga lume. Folosit intern, 30-50 de picături de tinctură
administrate de 4 ori pe zi, propolisul împiedică dezvoltarea celulelor
maligne, creşte capacitatea sistemului imunitar de a fagocita celule
canceroase, ajută la restabilirea echilibrului organic al bolnavilor de
cancer. Rezultate bune s-au obţinut cu tratamentul intern cu propolis în
tratarea cancerului la sân, a cancerului de colon şi genital, a
melanomului malign, a metastazelor pulmonare şi hepatice. Un studiu
facut în Iugoslavia mai pune în evidenţă că administrarea sistematică a
propolisului înlătură o bună parte a efectelor nefaste ale aplicării
radioterapiei în cancer. De asemenea, propolisul are efecte extraordinare
utilizat extern, pe plăgile canceroase.
Giardia - infecţia cu protozoarul Giardia lamblia cedează la un
tratament de 30 de zile făcut cu tinctură de propolis. Se iau 50 de
picături pe o bucăţică de pâine, de patru ori pe zi, înainte de masă.
Tuberculoza - un studiu făcut într-un spital din Rusia de V.H.
Karinova şi E.I. Rodionova pe 135 de pacienţi cu tuberculoză a avut
rezultate uimitoare. Ele au administrat, vreme de 10 luni, câte 7-10 ml
de tinctură pe zi. La trecerea acestui interval de timp, la aproape 25%
dintre pacienţi s-a constatat remisia completă a bolii, iar la ceilalţi - cu
excepţia a 12 pacienţi - îmbunătăţiri substanţiale ale stării de sănătate.
Toţi cei 12 pacienţi care nu au răspuns la acest tratament sufereau de
tuberculoză renală.
Tratamente externe cu propolis
Herpes cu diferite localizări - se aplică pe locul afectat tinctură
de propolis prin picurarea directă cu o pipetă, şi nu prin ştergerea cu un
tampon de vată (deoarece propolisul tinde să precipite mai rapid pe
tampon), până se creează o mică crustă pe suprafaţa tratată. Se repetă
procedura de 2-3 ori pe zi. Timpul de vindecare scade în 80% din cazuri
de 3-4 ori, iar posibilitatea de recidivă se înjumătăţeşte - aşa sună
concluziile unui studiu suedez efectuat în 1995.
Eczeme infecţioase - se pun zilnic comprese cu tinctură de
propolis care se ţin vreme de o oră. În eczemele uscate se fac aplicaţii
cu unguent de propolis sau cu cremă de gălbenele şi propolis, de 2-3 ori
pe zi.
Arsuri - în arsurile uşoare se fac aplicaţii cu unguent de propolis
sau unguent de propolis şi tătăneasă. În arsurile grave se aplică tinctură
de propolis - produce usturimi foarte puternice, dar efectele sale
vindecătoare sunt uimitoare.
Coşuri, acnee, furuncule, abcese - se aplică pe locul afectat
tinctură de propolis cu un tampon de vată. Efecte uimitoare în tratarea
coşurilor şi acneei are un preparat numit „Dermogent”, pe bază de
propolis şi alte câteva plante (rostopască, tătăneasă, coada-şoricelului
etc.), care în 24-48 de ore provoacă dispariţia formaţiunilor tratate de pe
piele.
Cancer de piele, tumori exteriorizate - se pune, vreme de o oră
pe zi, o compresă cu tinctură de propolis pe locul afectat. După
scoaterea compresei cu tinctură de propolis, pielea se lasă să se zvânte
la aer vreme de minimum 30 de minute. Tratamentul se face 30-60 de
zile încontinuu.
Ulceraţii pe piele, ulcer varicos - 64 de pacienţi cu ulcere de
gambă, cu vârste între 23 şi 98 de ani, au fost trataţi cu tinctură de
propolis şi unguent. S-au făcut aplicaţii zilnice cu tinctură pe zona
ulcerată şi tratament la periferie cu unguent de propolis. Durata
tratamentului a fost între 4 şi 12 săptămâni. La final, 19 din cei 64 de
pacienţi nu mai aveau nici un semn clinic al bolii, iar alţi 39 de pacienţi
erau într-o condiţie mult îmbunătăţită.
* Precauţii şi contraindicaţii
La anumite persoane propolisul poate da, administrat intern sau
în contact cu pielea, reacţii alergice. Din acest motiv, înainte de a începe
un tratament cu acest produs este necesar să facem un test, administrând
intern sau aplicând pe piele câteva picături de tinctură şi văzând care
este reacţia. Dacă apar senzaţii neplăcute de iritaţie, inflamaţie, dacă se
declanşează catar respirator sau apare înroşirea pielii, nu se va face
tratament cu propolis. Un substitut excelent pentru propolis sunt
mugurii de plop şi tinctură de muguri de plop, care au efecte relativ
similare, dar sunt mult mai bine tolerate de către organism.
Postări
