Bitterul Suedez

A fost redescoperit în urmă cu două decenii, odată cu apariţia
extraordinarei cărţi „Sănătate din farmacia Domnului” a fitoterapeutei
de origine austriacă Maria Treben. Un remediu despre care
experimentata cunoscătoare a plantelor spunea că vindecă aproape orice
boală. Nu era departe de adevăr. Prin timp, miraculoasa tinctură - o
veritabilă „antologie” de ierburi tămăduitoare - a dovedit ca are efecte
benefice asupra sănătăţii, dobândindu-şi rapid o celebritate meritată.
Milioane de flacoane cu preţiosul elixir, în tot felul de formule şi diluţii,
au fost vândute anual pe tot mapamondul, bitterul suedez devenind între
altele şi un simbol al reînvierii tradiţiei de vindecare cu plante. Dar care
este, de fapt, originea acestui remediu? Care dintre zecile de formule
care se găsesc acum pe piaţă este cea bună? Îşi merită, oare, bitterul
celebritatea?
Originea bitterului suedez
Se pare ca această tinctură a fost descoperită în Evul Mediu de către
legendarul savant şi alchimist Theophrastus Bombastus Von
Hohenheim, zis Paracelsus, care a vrut să creeze un elixir din plante
care să prelungească tinereţea. După un succes fulminant, elixirul-
minune a căzut în uitare, fiind păstrat şi transmis din tată în fiu doar
într-o familie de medici suedezi, pe nume Samst. Se pare că elixirul de
viaţă lungă al lui Paracelsus era cu adevărat eficient, pentru că toţi
membrii respectivei familii au ajuns la vârste impresionante. Klaus
Samst, rectorul facultăţii de medicină din Uppsala, căruia i se datorează
repunerea în circulaţie a tincturii, a ajuns, de pildă, la venerabila vârstă
de 104 ani, când a murit subit, din cauza... unei căzături de pe cal.
Repopularizat prin cartea Mariei Treben, bitterul suedez şi-a dovedit din
nou eficienţa într-o serie impresionantă de boli, de la indigestii şi
migrene la boala canceroasă şi maladiile de piele greu vindecabile. Au
apărut tot felul de versiuni ale bitterului suedez, în afara celei cu 32 de
plante: cu 16 plante, cu 12 plante, cu 8 plante
Ce este de fapt bitterul suedez?Este un extract hidroalcoolic sau, altfel spus, o tinctură din plante
medicinale amare. De altfel, este uneori numit şi „aperitiv amar
suedez”. De ce amar? Pentru că plantele şi gustul amar au o importanţă
deosebită în terapia naturistă. Remediile naturale amare sunt un drenor
puternic pentru ficat şi vezica biliară, stimulează procesele de eliminare
prin amplificarea peristaltismului digestiv, activează digestia prin
sporirea secreţiei de sucuri gastrice. Din punct de vedere psiho-mental,
gustul amar este asociat dezamăgirii - o sintagmă care, analizată din
punct de vedere etimologic, înseamnă descoperirea, eliberarea de
amăgire. De aceea, în medicina holistică, remediile amare au în plan
psihologic rolul foarte interesant de a ajuta la eliminarea convingerilor
şi ideilor false, cu alte cuvinte, a amăgirilor, care conduc la boală.
Practic, nu se poate vorbi în medicina naturistă de un proces de
dezintoxicare eficient şi complet în care să nu fie folosit gustul amar. Ei
bine, diferitele variante de bitter suedez sunt o colecţie fără egal de
plante amare, cu diferite nuanţe. Astfel, acest bitter conţine plante amare
pure (genţiana, ţintaura, anghinare), amare aromatice (pelin, coada-
şoricelului, coaja de portocal amar), amare saline (cicoare, păpădie),
amare mucilaginoase (lichen de Islanda) etc. Din acest motiv, acest
elixir amar este un drenor şi detoxifiant extraordinar, ceea ce şi explică
efectele sale vindecătoare într-o gamă extrem de mare de boli.
Formula cea mai bună de bitter suedez
În ciuda popularităţii sale ca leac, nici până în prezent nu se ştie cu
precizie care este reţeta originală de bitter suedez. De fapt, anumite
componente ale sale, cum ar fi theriacul veneţian, sunt chiar formule
obţinute prin procedee alchimice, procedee care nu mai sunt cunoscute
în prezent. Există, astfel, mari probabilităţi ca astăzi să nu mai poată fi
preparat bitterul original pe care l-a creat Paracelsus în Evul Mediu. Dar
asta nu exclude eficienţa lui. Revenind la una dintre întrebările puse la
începutul acestui articol: „Care este cea mai bună formulă de bitter
suedez?”, trebuie să recunoaştem că răspunsul este foarte dificil de dat.
Versiunile obţinute din plante româneşti sunt net mai puternice şi mai
nuanţate ca acţiune faţă de majoritatea importurilor. Cum este posibil
acest lucru? În primul rând, prin calitatea plantelor - mai ales flora
medicinală spontană a României este extrem de bogată în plante
medicinale amare şi aromatice, cu efecte foarte puternice, care, incluse
în reţeta acestui remediu, fac adevărate minuni. Apoi, concentraţiile de
principii active de la bitterurile româneşti sunt mult mai mari decât la
cele aduse din străinătate, unde, în mod curios, se pune mai mult accent
pe gustul plăcut al remediului decât pe acţiunea să terapeutică. În fine,
se pare că în domeniul terapiei cu plante, creativitatea autohtonă a găsit
un teren foarte bun de exprimare, aşa încât au fost găsite nişte reţete de
bitter care pun foarte bine în valoare principiile care stau la baza
alcătuirii acestui remediu.
Prepararea casnică a bitterului suedez
Iata o reţeta ceva mai simpla, compusa din doar douăsprezece
plante, dar care pune foarte bine în valoare principiile care stau la baza
alcătuirii bitterului suedez:
-într-un borcan cu filet, cu o capacitate de 2 l, se pun câte 2
linguriţe din următoarele plante sub formă de pulbere (obţinută prin
măcinare cu râşniţa electrică de cafea):

• pelin (Artemisia absinthum),
• anghinare (Cynara scolymus),
  
• flori de salcâm (Robinia pseudoacaccia),
• foi de dafin (Laurus nobilis),
  
• iarbă de troscot (Polygonatum aviculare),
• frunze de frasin (Fraxinus sp.),
  
• rădăcină de angelică (Angelica archangelica),
• boabe de ienupăr (Juniperus communis).
  

-se adaugă apoi câte 1 linguriţă de

• pulbere de răşină de brad(Abies salba),
  
• seminţe de fenicul (Foeniculum vulgare),
  
• rădăcină de urzică (Urtica dioica)

-şi o jumătate de linguriţă de pulbere de şofran (Curcuma longa).
-după ce am pus toate plantele, adaugăm un litru şi jumătate de
alcool alimentar de 50-60 de grade şi lăsăm totul să macereze vreme de
minimum două săptămâni.
-la sfârşitul timpului de macerare, se filtrează preparatul prin tifon
şi se pune la păstrare într-o sticlă închisă la culoare, într-un loc
întunecos şi rece.
Se administrează de regulă 1-2 linguriţe din acest preparat, înainte
de mesele principale, diluate în apă plată sau ceai. În ce boli? Lista este
atât de amplă, încât ar ocupa probabil zeci de pagini. Vom urmări în articolul viitor cât mai bine acţiunile acestui remediu.